Ca un tren ne pare viața, ne trezim în el mergând
Fără să ne dăm cu seama unde ne-am urcat și când.
Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit
Iar câte-un bătrân coboara, singur, trist și părăsit.
Mai lasă, Doamne-n al vieții tren, cerescul har
Mai las-o cercetare să știm cine suntem
Iar dacă drumul vieții-n jos și fără rost
Tu-ndreaptă-ne cărarea și pașii cu folos.
Fericirile sunt halte unde stăm câte-un minut
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt stații, lungi de nu se mai opresc
Și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
Vine-odată însă vremea să ne coborâm și noi
Ce n-am dat atunci o clipă să ne-ntoarcem înapoi.
Dar pe când privim în urmă, plângem timpul ce-a trecut
Sună-n gara veșniciei, am trăit și n-am știut.
